Fost-am demult poiata....

Asta pentru a lamuri de unde aceasta capacitate de a abera, de unde atata forta de a scorni lucruri cu/fara sens si mai ales, de unde dorinta fantastica de a face lucrul asta.
Am fost odata poet, nu poetesa, nu poeta...pur si simplu poet....sau cel putin am vrut sa fiu...asta pana intr-o zi cand spiritul poeziei si-a facut bagajele si a plecat...atunci am inceput sa traiesc...
Din cand in cand il mai strig pe spiritul asta mic vine, se aseaza langa mine, isi aprinde o tigara....si sta si ma asculta..
Apoi incepe si isi da cu parerea, in cuvinte mari si rotunde care ma fac sa ma gandesc de multe ori la trecut, la amintiri inchise intr-o cutie de biscuiti frantuzesti, la copilarie, la prima iubire, la ziua in care am invatat sa ma dau cu bicicleta.
Dupa ce termina imi mai cere o tigara, si-o strecoara dupa ureche, se uita lung la mine si pleaca. Si atunci incep sa-l strig cu cuvinte rotunde si mari, ca cele pe care le foloseste el...si de-aici se naste aberatia....
Probabil ca voi inceta, atunci cand spiritul va muri, atunci cand eu voi dori prea mult sa traiesc si nu voi mai putea....